luni, 21 noiembrie 2016

vers 12, Angela de Hoyos

Chicano
How to paint
         on this page
                  the enigma
that furrows
       your sensitive
               brown face
- a sadness,
         porque te llamas
            Juan  y no John
as the laws
         of assimilation
                  dictate.


Hermano
[...] I was too late
or perhaps I was born too soon;
It is not yet my time;
this is not yet my home.
I must wait for the conquering barbarian
to learn the Spanish word for love:
                                                       Hermano.


Arise, Chicano! 
In your migrant's world of hand-to-mouth days,
your children go smileless to a cold bed;
the bare walls rockaby the same wry song,
a ragged dirge, thin as the air...

I have seen you go down
under the shrewd heel of exploit -
your long suns of brutal sweat
with ignoble pittance crowned.

Trapped in the never-ending fields
where you stoop, dreaming of sweeter dawns,
while the mocking whip of slavehood
confiscates your moment of reverie.

Or beneath the stars - offended
by your rude sings of rebellion -
... when, at last, you shroud your dreams
and with them, your hymn of hope.

Thus a bitterness in your life:
wherever you turn for solace
there is embargo.
How to express your anguish
when not even your burning words
are yours, they are borrowed
from the festering barrios of poverty,
and the sadness in your eyes
only reflects the mute pain of your people.

Arise, Chicano! -  that divine spark within you
surely says - Wash your wounds
and swathe your agonies.
There is no one to succor you.
You must be your own messiah.


To Walt Whitman
hey man, my brother
world-poet
prophet democratic
here's a guitar
for you
- a chicana guitar -
so you can spill out a song
for the open road
big enough for my people
- my Native Amerindian race
that I can't seem to find
in your poems.


Below Zero
No se puede traducir
el aullido del viento:
you can only feel it
piercing your skinny bones
through last year's coat
            papel-de-China

walking to work
from deep in the barrio
una manana de tantas
             bajo cero.






sâmbătă, 5 noiembrie 2016

vers 11, Emil Brumaru

Apocrifă I 

Timpul ceasurile-şi plimbă
Îmbrăcate în civil.
Dintr-un câine curge-o limbă.
Apoi trece-o săptămână.
Cuiul intră în perete
Şi găleata în fântână.
Şi-n bucătăria pură
Cănile se coc şi-aşteaptă
Atârnând cu apa-n gură.



Astenie 

Vorbiţi încet, sau poate chiar în şoaptă,
Azi sunt neputincios ca o mătasă,
Doar sufletul îmi lunecă prin casă
Pe marile covoare şi aşteaptă.
Intrarea lui în vis e-ngăduită
De mult. S-a pregătit cu sârguinţă.
Hainele mele fragede palpită
Să-i înfăşoare lirica fiinţă.
Căci va pleca. Şi-n alba încăpere
O să rămân cu faţa mai frumoasă.
Şi fiecare lucru îmi va cere
Să îi surâd. Azi sunt ca o mătasă.



Apocrifă II 

Parfumurile după ploaie
Ne bagă degetele-n nări.
Un kilogram de fluturi putrezi
Candoarea are în cămări
Din care cu delicateţe
Serveşte triştii musafiri.
Adolescenţii mor de coşuri
În toiul marilor iubiri.



Să nu uit că sunt poet

Poetului îi şade bine
Să fie trândav, bleu şi pur.
Mânânce miere de albine,
Beie din sticle borş de-azur.
Îmbuibă-se printre chiftele,
Cu târtiţe de fluturi moi.
Poetul trebuie să-şi spele
Zilnic picioarele-n oloi.
Şi mâinile în lapte dulce,
Şi faţa-n bulion de crin.
Dânsul de-a pururi va să-şi culce
Pe plusuri trupul longilin.
Să nu citească, să nu scrie,
Ci numai doar poet să fie,
Cu papanaşi la pălărie
Şi c-o iubită fistichie
Ce are sâni cât garderoba
Şi coapsele cât Europa!



Amnezie 

dacă iei o portocală
şi-o dezbraci în pielea goală
ca să-i vezi miezul adânc
peste care îngeri plâng
cu căpşune-n loc de ochi
şi aripi de foi de plopi
se întâmplă să uiţi totul...




Prezentare

Trăiam în bulion, trăiam în fructe,
În dulci latrine cu hârtii murdare,
În untdelemn duceam naive lupte,
Sticlele mele aveau dop de soare.

Iubeam păieanjeni fără ca să-mi pese,
Şi lângă ziduri mirosul de var;
Pe tăvi dormeam alături de mari fese
De piersice roz-albe ce transpar.

Iar perna mea, ca laptele de moale,
Puf de cocor ce zboară-n ea avea.
Piperele cu rangurile sale
Vechi pretendent-au fost la nara mea.

Şi pentru-a-mi fi stăpână şi regină
Peste imperiul vast de lene calmă
În faţa mea creştea ciuperca fină
Cu reverenţe şi cu spori în palmă.



Cântecel

Spune-mi franş, ce chiloţi ai,
Bleu-jandarm sau galben-pai,
Când treci gingaşă-n tramvai
Pe la margine de rai?

C-am înnebunit cu toţii
Să-ţi vedem un pic chiloţii,
Stând de-o săptămână-n stăţii
Cu gâtul pe şina roţii