joi, 31 martie 2016

(scurt) vers 10, Excilia Saldaña

[...]
In what place do I rise up or sink down
with full lungs,
with open bronchia,
with the full freedom
of being and not dying? 
Not in this human body. [...]

Mother of future messiahs [...]

The oregano plant humbly perfumes the hand of the one who breaks it. 
A child laughs and he hands me the leaf.
And I smell it.
And I give it for him to smell.
And he laughs.
I have a womb of birds
because I've given myself to the world
in the joy of the earth.
Grow quickly,
breast of my son;
harden,
hand of my son;
get strong,
back of my son;
rise up at once,
height of my son;
my name awaits you. [...]


from My Name: A Family Anti-Elegy by Excilia Saldana (trans. by Flora Mandri and Rosamond Rosenmeir) 

duminică, 27 martie 2016

vers 9, Geo Dumitrescu

Madrigal răsturnat 

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de piatră!...
Tot ce mi-ai dăruit sporeşte, urcă -
piere încet ce ţi-am dat, aşa cum seacă
bălţile neadânci uscate de vânt.
Mi-ai dat puţin - ţi-am luat tot,
ochii mei te păstrează întreagă
şi-n cana de lut a inimii mele
murmură sângele tău.

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de fum!...
Tot ce era frumos, tot ce era de preţ
pe piept am, luat, pe frunte, comori uriaşe -
ce-a mai rămas e aproape nimic
şi mai puţin încă, ce-a mai rămas,
încet, încet, tot mie-mi rămâne,
căci strâng după tine harnic, avar, bob cu bob,
ca vrabia în urma sacului rupt.

Ai rămas puţină, fată tristă, creangă desfrunzită!...
Ca un tâlhar sălbatic te-am prădat:
te-am jefuit de taine, de idoli,
de flori şi de lacrimi,
iar fluturele tău viu, luminos şi năstruşnic,
ţi l-am furat, dezgropându-l din inima ta
şi lăsându-te stinsă, deşartă,
ca o veştedă crisalidă pustie.

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată amară,
ca o grădină bătută de grindină!...
Lacom, înfrigurat, te-am spălat în apele mele,
te-am ales, strecurându-te ca pe un nisip aurifer -
nimic n-am scăpat printre degete:
toată pulberea ta strălucitoare
e-n mine.

Chiar umbra ta, să n-o cauţi zadarnic,
ţi-am oprit-o pe zid, la plecare,
atunci când inima mea, explodând,
te-a spulberat.
Şi iată mâinile mele, priveşte-le:
în palma lor a rămas încrustată
urma genunchilor tăi, aşa cum rămâne
pe cojile nucii urma miezului dulce...

Săracă ai rămas, fată tristă, fată proastă
în mine sunt toate comorile tale,
tot ce mi-ai dăruit urcă, sporeşte -
piere încet ce ţi-am dat, aşa cum seacă
bălţile neadânci uscate de vânturi...

Şi-ţi strig în fiecare noapte, răutăcios,
deschizând fereastra spre luna ce scapătă,
îţi strig mereu cu mâhnire adâncă şi teamă:
ai să te faci urâtă, ai să te faci puţină,
fată tristă, fată de gheaţă.

Ai să te faci urâtă, fată amară!...

miercuri, 23 martie 2016

the (f)utility of life sau existentialism in stare precara

I've accidentally come across these few lines from Insurrection: Holding History, a play by Robert O'Hara, and they so beautifully answer a lingering question of mine that I cannot help writing them here (this also comes as a great answer for the discussion I had yesterday on this very subject with two of my friends, sic!). These lines, quoted in Moraga's Love in the War Years, are from a dialogue between a graduate student and his 189-year-old ex-slave great-great grandfather:

RON: I just gotta finish my thesis.
MUTHA WIT: What's a thesis?
RON: It's a long paper I gotta write.
MUTHA WIT: Then what you do after you don write it?
RON: Then I gotta show it to a bunch of white folks.
MUTHA WIT: Then what?
RON: Hopefully I can get paid like one of them white folks.
MUTHA WIT: Then what?
RON: Then nutin. What you mean then what? Then I'm done. I git a job. I live, become fabulously rich and mildly famous.
MUTHA WIT: Then what?
RON: Then I drop dead I guess I don't know. 

I haven't discovered yet the utility of life (and I wonder if such thing is possible at all), but I do know that, biologically speaking, we are left on this earth to procreate; to ensure the survival of our species. This is a certainty and from this certainty onward everything becomes relative and uncertain.

Some believe that the spiritual component is THE answer to this never-ending question. Thus, for some, we are left on earth with the sole purpose of searching for and reaching God. Or of finding the divine element in us, the element that will surpass mortality (be it in the form of a happy saint on a white fluffy cloud or an atom). For an atheist like myself, this is not a valid explanation. 

Others believe that we were left on earth to enjoy life. But, although I am a hedonist myself, I don't believe it to be the purpose of our lives. Enjoying life is not a purpose but the wisest thing to do given the circumstances. 

Life is short and shitty, we all know this. I don't know why we are here, but I do know (and strongly believe this) that for the short period of time that we are here we should enjoy life at its fullest and we should make it the goal of our petty lives to try to become better persons with every single day. 



vineri, 18 martie 2016

happiness

Ionuț, au trecut deja șase ani. Parcă nici nu-ți vine să crezi, așa-i? Și asta pentru că au fost atît de frumoși. Îți mulțumesc!


marți, 15 martie 2016

Herta Muller, love at fourth sight

Cu Herta Müller am pățit-o din nou. Am pățit ceva ce rar mi-a fost dat; ceva ce simți doar c-o carte foarte bună: îmi era un dor cumplit de ea fără să-mi fi dat seama. Ca și cu Cărtărescu. Și-am mai pățit o chestie. O iubesc pe Nora Juga, deși încă n-am citit-o. O iubesc pentru traducere:  
Pe o fereastră de bucătărie zboară fumul în stradă, miroase a ceapă prăjită. Deasupra aragazului atîrnă un covor de perete, un luminiș de pădure cu cerb. Cerbul este la fel de brun ca și strecurătoarea cu tăiței de pe masă. O femeie linge o lingură de lemn, un copil stă pe un scaun și plînge. În jurul gîtului îi atîrnă o bavețică. Femeia îi șterge copilului lacrimile de pe obraz cu bavețica.
Copilul e prea mare să mai stea în picioare pe scaun, prea mare să mai poarte bavețică. Pe cotul femeii stă lipită o pată albastră. O voce de bărbat strigă, ceapa pute, stai lîngă oală ca o vacă, îmi iau lumea în cap, mă duc unde-oi vedea cu ochii. Femeia se uită în oală, suflă în fum. Spune cu glas scăzut și hotărît, du-te odată, ia-ți catrafusele și du-te-n mă-ta. Bărbatul o trage de păr, mîna lui o lovește peste față. Pe urmă femeia stă și plînge lîngă copil și copilul tace privind pe fereastră.  (Herta Müller, Încă de pe atunci vulpea era vînătorul