duminică, 28 decembrie 2014

sfirsit

urasc c-o forta imensa sentimentul mortii. il detest cind e atit de aproape de mine, fie sub forma unui ciine muribund, a unei rude virstnice sau a oamenilor schingiuti de boala care exista intr-un fel de spatiu atemporal si pe care ii intilnesti pe strada, prin spital, prin biserici. urasc moartea atit de tare incit m-a facut (demult, tare demult) sa il urasc pe Dumnezeu. sa vad in el un nebun nedrept si razbunator. un papusar nebun care se joaca un pic cu noi pina se plictiseste ori gaseste alte papusi. si-atunci ne ramine degradarea. 

West Side Story

I have finally seen West Side Story. Even liked a few parts. But I just couldn't convince others to watch it with me. Hence, I ask myself this: how does one watch a 1961 musical nowadays? 

It is needless to say that for its time the movie was a masterpiece (it was nominated for 11 Academy Awards and won 10). Moreover, it is as needless to say that its message is still more actual than we would like to admit (for love between rival families I am sure I don't have to give you an example; for the most recent proof of discrimination, see the Michael Brown case in Missouri).

The musical is undoubtedly best known for being a re-telling of Shakespeare's Romeo and Juliet, placed not in Verona but in the New York of the end of the 1950s. Both ruled also by feuds, though not between rival families, but between street gangs. White and Puerto Ricans. However, I believe that modern day viewers are more interested in the portrayal of New York and the effect of racial discrimination upon people's lives..

joi, 30 octombrie 2014

vers 7, Paul Gorban

Nu-mi place să vorbesc despre poezie. Am vorbit odata mult şi prost şi de-atunci m-am inhibat cît pentru toată poezia. Despre Paul Gorban însă trebuie să spun un singur lucru: am auzit întîmplător de el, dar mă bucur c-am făcut-o, nu doar pentru că este un poet care promite (deşi mărturisesc că citindu-i Submarinul karmei am auzit şi nişte mici scîrţîieli), ci şi pentru că mi-a amintit de Cărtărescu, dar mai ales de mine şi de poeziile mele. Mai jos transcriu cîteva dintre poeziile care mi-au stîrnit simpatia din volumul Submarinul karmei:


sufletul îşi strigă lupoaica
vine ziua în care sufletul îşi strigă lupoaica
voi fi atunci într-un cortegiu de zmei. cu un nume
de stradă ce ne priveşte pe toţi îmi voi desface
poezia în bucăţi de alamă şi o voi şterge de molii ca
pentru un război cu îngerii care mi-au chircit
iubirea în nopţile cuibărite în intimitatea
pămîntului. voi scormoni prin memorie numele tău
pînă cînd negustorii de inimi se vor împletici în
rădăcinile mele şi vor începe să-mi îngroape morţii
care locuiesc în sîngele iubirii şi plăcerii.
crimele sînt flori de îngeri sinucigaşi
iar poemele mele aleargă pe mîinile tale ca nişte cai
de catifea. mă vei blestema ca pe un beţiv care-şi
torturează propriile vene şi mă vei căuta prin
lumina leneşă a văzduhului dimineaţa cînd psalmii
strălucesc pe cerul oţelit. mă vei urca negru în
copaci şi-mi vei lega pletele de asfinţit ca să
punctezi orizontul care sfîrîie ca un nou-născut.
atunci vom gusta din tradiţia sacră femeile ideale şi
bărbaţii blestemaţi să-şi înghită dintr-odată
părţile de rai şi părţile de iad.


îngerii care cad în spectacol
ascult jazz şi aud o femeie care îmi spune
ce culoare are casa ei ce culoare are bărbatul
ei ce culoare are patul pe care de fiecare dată
după ce termină un concert se eliberează de
fluturi. o ascult şi îmi doresc să-i cunosc toate
culorile pe care le ascunde sub fustă toate culorile
pe care le poartă pe limbă ca pe nişte cîini fără
sclavi îmi doresc să intru în una din culorile ei
să-i miros umbra cum umezeşte. ascult jazz şi
mă sărută pe buze o femeie neagră care îmi
desface fermoarul de la pantaloni ca şi cînd ar
deschide uşa unei bănci bine păzită. degetele ei
subţiri cu unghii roşii apasă pe mine ca pe un pian
şi atunci scot un sunet care începe să aducă a jazz.
culoarea mea preferată e roz îmi spune pentru că se
potriveşte cu locul în care toate culorile îşi dau încet
drumul în lume ca nişte îngeri care cad în spectacol.
ascult jazz în timp ce femeia neagră număra cu gura
bănuţii mei albi care-au început să zboare de cînd
banca s-a spart. jazz-ul nu are o culoare el are sunete
umede pe care o femeie le pune în casă în bărbatul
pe care-l cheamă în ghiveciul de la fereastră şi în patul
pe care se eliberează de vacarmul gîndacilor de fiecare zi.


elegiile unui fluture cosmic
tatăl meu nu şi-a irosit elegiile cînd moartea
şi-a despicat-o în a mea mamă cînd pielea
a ieşit din el ca un sunet de clopot şi a început
să umble pe străzi după psalmii lui Orfeu.
cînd voi fi bărbat mă voi naşte peste toţi
pasagerii tatălui meu ca o viaţă întreagă
în care întunericul mănîncă lucruri albe
iar lucrurile albe mănîncă pîine neagră.
cînd voi fi cu adevărat bărbat voi merge la război
cu puşca mea de iubire şi voi aduce mamei
un trandafir înflorit peste marginea cărnii mele.
mă locuieşte o jumătate de duh
ieşit dintr-o închisoare cu sfinţi şi nu-mi dă pace.
îmi măcelăreşte sufletul până la oase. Dumnezeu
trebuie să ştie că poezia nu este o funcţie a adevărului.
este o copilă din flori ce asmuţă câinii
pe aceia care-şi îngroapă morţii în oceanul neuitat
al tristeţii. poezia e un bărbat născut dintr-o pedeapsă
ce-şi cultivă demonii zi după zi prin metroul lui Ahile.
e un tată care jură sfială şi fuge prin locurile umede
şi înmiresmate ale timpului. brusc îmi dau seama
că pielea mea e un templu în care se revarsă
tatăl meu fericit ca un fluture cosmic.
elegiile mele adunaţi-le în patul iubitei
cu ele să-i smulg un mănunchi de prunci


probabil Dumnezeu locuieşte în bloc cu mine
probabil Dumnezeu locuieşte în bloc cu mine
poate un etaj mai sus sau un etaj mai jos
probabil şi El are o familie grozavă care se uită
seara la ştiri la filme sau la predici despre speranţă.
dacă o să fie să mă întînesc cu El în lift sau pe casa scării
de bloc o să îl invit la un pahar de vin şi o să îi arăt cîte
poeme fără ieşire am scris cu steaua care plină de sînge
apare noapte de noapte prima pe cer,
cîte icoane precum păianjenii prin locuri ascunse
au apărut în ultima vreme. şi dacă o să îi placă
ce va vedea la mine o să îi fac o friptură
la aragaz ca să mai vină şi altă dată şi o să îi spun
că am vînat din frigider cea mai mare ofrandă
special pentru dragostea ce se leagă între noi


un melc argintiu
de trupul tău s-a lipit un melc argintiu
un fel de soare mic. el trage în coarne
fără nicio jenă, de abia mai poate respira,
vremurile noastre moderne. aş putea
să pariez că în dreptul picioarelor tale
de aloe cu zgomot se va freca de sufletul tău
ca şi cînd ar ieşi la joacă. se va rostogoli
pînă în vaginul tău ca într-o pivniţă cu vinuri
vechi şi va trăi ani fericiţi până la adînci
bătrîneţe. melcul ca o sete de aer înaintează
în sîngele tău şi coarnele îi înfloresc narcotic,
precum crinii, de fiecare dată cînd te dezbraci

miercuri, 27 august 2014

Woolf

Here is one of the reasons I like Woolf so much. For her depiction of reality, especially because it is a reality so dear to me: 

"Next day the light of the October morning was falling in dusty shafts through the uncurtained windows, and the hum of traffic rose from the street. London then was winding itself up again; the factory was astir; the machines were beginning. It was tempting, after all this reading, to look out of the window and see what London was doing on the morning of the 26th of October 1928. And what was London doing? Nobody, it seemed, was reading Antony and Cleopatra. London was wholly indifferent, it appeared, to Shakespeare's plays. Nobody cared a straw--and I do not blame them--for the future of fiction, the death of poetry or the development by the average woman of a prose style completely expressive of her mind. If opinions upon any of these matters had been chalked on the pavement, nobody would have stooped to read them. The nonchalance of the hurrying feet would have rubbed them out in half an hour. Here came an errand-boy; here a woman with a dog on a lead. The fascination of the London street is that no two people are ever alike; each seems bound on some private affair of his own. There were the business-like, with their little bags; there were the drifters rattling sticks upon area railings; there were affable characters to whom the streets serve for clubroom, hailing men in carts and giving information without being asked for it. Also there were funerals to which men, thus suddenly reminded of the passing of their own bodies, lifted their hats. And then a very distinguished gentleman came slowly down a doorstep and paused to avoid collision with a bustling lady who had, by some means or other, acquired a splendid fur coat and a bunch of Parma violets. They all seemed separate, self-absorbed, on business of their own." (A Room of One's Own, beginning of chapter 6)

miercuri, 20 august 2014

provocare bookaholic

Am vazut o provocare pe bookaholic care mi s-a parut interesanta. Plus o ocazie buna de a mai rascoli un pic prin memoria-mi taaaare ruginita. Regulile spun asa: 15 cărți pe care le-ai citit și pe care le porți cu tine tot timpul. Primele 15 pe care ți le reamintești în primele 15 minute. Am mai facut o astfel de provocare acum 4 ani si e interesant de vazut ce s-a mai schimbat de atunci. So, here it goes.

1. Virginia Woolf, The Waves, desi probabil ca ar trebui s-o trec si pe Mrs. Dalloway pt ca ea mi-a deschis calea in universul acesta atit de aproape sufletului meu al Virginiei Woolf.

2. cine altcineva daca nu Gabriel Garcia Marquez cu-a lui genialitate, Un veac de singuratate.

3. neaparat sa nu uit de Mircea Eliade despre care am mai scris pe undeva ca scriitorul de romane este inferior celui de nuvele, motiv pentru care mentionez in acest top nuvela mea de suflet, La tiganci.

4. sigur il port cu mine in activitatile si in cautarile mele pe cel care intruchipeaza masculinitatea literaturii universale: Hemingway, Pentru cine bat clopotele.

5. ca o amintire frumoasa, efemera, poate chiar ca o poveste scurta si frumoasa de dragoste din trecut, il port pe Raymond Carver. Daca e sa ma opresc la o nuvela as alege, bineinteles, Cathedral.

6. Dostoievski. el e parte din familie si il iubesc inca de cind am aflat ca bunicul meu a fost rus. Pentru ca e nevoie si de un titlu aleg Crima si pedeapsa, insa asta doar pt ca nu am terminat Idiotul.

7. cred ca trebuie s-o trec si pe Ana Castillo cu So Far from God pentru c-am scris o disertatie care a fost apreciata si care mi-a deschis o usa aproape imposibil de atins.

8. urmatorul e David Lodge pe care l-am citit prima data intr-a 10-a la recomandarea dragii mele profe de romana. Desi am citit vreo 6-7 carti de-ale lui, am sa trec aici trilogia de campus (pe care eu am citit-o invers, nestiind de existenta ei) Schimb de dame, Ce mica-i lumea si Meserie, cu mentiunea ca preferata mea cred ca este Schimb de dame.

9. nefiind vorba de autor, ci doar de o carte anume, l-as trece si pe Michael Cunningham, cu Orele lui atit de frumoasa!

10. sigur l-am purtat cu mine o vreme si pe Marina Sorescu, Iona.

11.  parte din structura mea interioara sint si Gloria Anzaldua, Borderlands/La Frontera

12. as putea s-o trec si pe Alma Luz Villanueva cu Luna's California Poppies, dar sigur Giannina Braschi ii va lua locul cit de curind.

13+14+15. ca un fel de reintoarcere la radacinile mele, ultimele trei pozitii ale topului vor fi ocupate de  Hortensia Papadat Bengescu, Concert din muzica de Bach, de care nu stiu de ce m-am temut atit pina s-o citesc, de Zaharia Stancu, Descult, si de Catastihul amorului al carui autor se presupune ca a fost Radu Ionescu, un fel de Laurence Sterne al literaturii noastre.

Sint tare curioasa cum ar arata listele lui Ionut, Alexandra si Ithaca. Desi stiu deja ca voi vedea un Cartarescu, un Joyce, Faulkner, un Teodoreanu, Fowles, poate si un Preda.


miercuri, 25 iunie 2014

Massacre of the Dreamers



Always coming back to my passions and staying true to myself. 


"I know you. You are Mexican (like me). You are brown-skinned (like me). You are poor (like me). You probably live in the same neighbourhood as I do. You don’t have anything, own anything. (Neither do I). You’re no one (here). At this moment I don’t want to be reminded of this, in the midst of such luxury, such wealth, this disorienting language; it makes me ashamed of the food I eat, the flat I live in, the only clothes I can afford to wear; the alcoholism and defeat I live with. You remind me of all that. You remind me that I am not beautiful – because I am short, round bellied and black-eyed. [...] When I see you, I see myself. You are the mirror of this despicable, lowly sub-human that I am in this place far from our homeland which scarcely offered us much more since the vast majority there live in destitution. [...] But don’t look at me. Go on your way. Let me go on pretending my invisibility, so that I can observe close up all the possibilities – and dream the gullible dreams of a human being." (Massacre, 25-6)

luni, 14 aprilie 2014

Cărtărescu



Postmodern pînă în măduva oaselor.

„Mă simţeam exclus, ca întotdeauna, din lumea colegilor mei. Mă obişnuisem cu gîndul că nu putea exista pentru mine decît un singur viitor: o mansardă cu un scaun, o masă şi un pat unde aveam să putrezesc toată viaţa – scurtă, de cel mult patruzeci de ani – scriind un roman nesfîrşit şi ilizibil, pe care-l vor găsi după moartea mea, lîngă mine, puţind a cadavru, dar în care ar fi fost Totul, tot adevărul despre existenţă şi inexistenţă, întreaga lume cu toate detaliile ei şi cu sensul ei hidos. Reveria în care, pe atunci, mă vedeam scriitorul total, hipergenial, demolatorul cosmosului pentru a-l înlocui cu o carte, era coloana vertebrală a vieţii mele. Să fi putut scrie Cartea, mi-aş fi lăsat jupuită pielea de pe mine, şi în pielea mea vie, cu capilare şi reţele nervoase şi glomerule sudoripare, aş fi legat volumul atotcuprinzător. Seri întregi, pe cînd pereţii casei mele din Ştefan cel Mare se înroşeau de amurg, mă ghemuiam sub cearşaful umed şi, în imaginaţie, răsfoiam iar paginile orbitoare. Închipuiam tabele de corespondenţă care ar fi unit constelaţiile de pe boltă cu florile de mină din adîncul pămîntului, organele corpului omenesc cu numele luxuriante din Almanahul de la Gotha, punînd istoria umanităţii în relaţie, pas cu pas şi moment cu moment, cu istoria bieţilor mei şaptesprezece ani de viaţă. Aveam să dezvălui cabale fantastice, regizate, în palate subterane de marmură şi porfir, de prinţul acestei lumi, şi să descriu un Armagheddon desfăcut ca o garoafă, care ar fi atras în războiul total piraţi şi cavaleri de Malta, războinici Bororo şi hitlerişti, îngeri şi extratereştri. Poveştile de dragoste ar fi încolăcit bătălia finală ca nişte ghirlande rococo, şi între ele s-ar fi aflat, contopindu-le pe toate, oricît de diferite, într-un arhetip mistic, ca un filigran al întregii cărţi, Cea-mai-frumoasă-poveste-de-dragoste, misterul ultim şi infinit, în care Prinţesa-Ovul se contopea cu Prinţul-Spermie în explozia unei nunţi dumnezeieşti. Detaliile îmi luau ore de febră şi reverie. Uneori o forţă enormă mă ridica deodată din aşternut şi mă tîra, cu tot cu cearşafuri, peste masa de scris, unde-nşfăcam stiloul şi, înfăşurat în falduri ca de togă, încremeneam cu vîrful peniţei pe pagină.” (Travesti, Mircea Cărtărescu)

joi, 10 aprilie 2014

Martie

Nici nu stiu cind a trecut martie. Martie-al nostru, care acum patru ani a inceput timid, fricos si neindeminatic, dar frumos. Frumos si cu pasi siguri. 

miercuri, 5 februarie 2014

Leapşa. Du-o mai departe!



Am văzut o leapşă la Mâzgălica. Mi-a plăcut şi am luat-o. E cam aşa:

1.Prima mea amintire cu mine citind (+2): Sigur nu e prima amintire, dar e printre primele. Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi, a lui Nikolai Nosov, citită a nu ştiu cîta oară, cu un castron uriaş de cireşe roşii în faţă. Îmi amintesc cireşele pentru că reuşisem să îi pătez de la ele faţa lui Acuarelă.
Ah, cred că mi-am amintit şi de primul moment cu mine citind. Se făcea că şi eu şi sor-mea primisem în clasele I-IV aceeaşi carte cu basme adunate din toată lumea. Şi cum pe vremea aceea făceam orice ca să o copiez pe sor-mea, într-o zi am văzut-o citind din cartea ei şi atunci m-am aşezat lîngă ea, cu exemplarul meu, şi am citit exact aceleaşi pagini ca ea.

2.Prima carte pe care am citit-o şi recitit-o

3.O carte pe care fiecare copil ar trebui să o citească: Poate Cireşarii. Sigur La Medeleni. Poate Jules Verne. Poate Comoara din insulă.  

4. Locul meu preferat de citit: Pe balconul casei mamei mele. Dimineata.

5. Accesorii obligatorii în timpul lecturii: O cană mare de cafea cu lapte şi Lucy prin preajmă. Rareori şi nişte ţigări mentolate.

6. Numărul cărţilor de pe lista mea de lecturi viitoare: Mă feresc de numere ca să evit deprimarea şi nervii cînd văd că nu răzbesc.

7. Ultima carte pe care am primit-o sau am cumpărat-o: Chiar ieri s-a întîmplat asta. Breban, Bunavestire.

8. O carte care mi-a schimbat viaţa într-un fel: O carte nu. Un autor da. Virginia Woolf. Mi-a dat multă încredere în mine. Acum sper că va fi la fel cu Giannina Braschi & co

9. O carte care-mi place, dar care pare să nu placă mai nimănui: Hmm... poate Valurile, Woolf. Nu că nimeni n-o place, doar că prea puţini au trăit-o aşa ca mine.

10. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea pare s-o iubească: Nimic nou pe frontul de vest. Prietenii mei de la bookclub ştiu de ce 
11. O carte care mă intimidează: Din nou, autori, nu cărţi. Faulkner şi Joyce.

12. Trei dintre scriitorii mei preferaţi: Marquez, Marquez, Marquez
Şi alţii: Virginia Woolf, Sandra Cisneros, David Lodge, Raymond Carver, Alma Luz Villanueva, Hemingway, Ionesco, Eliade... 

tic-tac

Fac ce fac si ma intorc la vechile dileme si obsesii, ramase inca fara raspuns.

Augustin Cupşa a spus-o minunat aici:

„Oriunde o să te duci, cu tine te duci, cu gîndurile, cu frica şi cu rahatul din tine. Şi cel mai trist e că o vreme o să reuşeşti, o să reuşeşti să nu te mai gândeşti la nimic, o să faci ce naiba vrei tu să faci, o să îţi iei o slujbă de rahat, o să-ţi iei nevastă, o să-ţi toarne femeia câţiva plozi, o să te bage cu capul în chestia asta şi o să reuşeşti să uiţi. Dar într-o zi când o să urci cu liftul, seara, când eşti căpiat de oboseală şi o să stai drept lângă altul ca tine ca două lumânări aprinse la Vii şi astea-s mai triste decât cele aprinse la Morţi… morţii cu morţii şi viii cu viii, pricepi?… Tu o să ştii atunci că sus te aşteaptă nevastă-ta şi copiii chirăind şi televizorul deschis, o să te uiţi la cealaltă lumânare şi o să te vezi pe tine şi o să te gândeşti – ce pizda mă-sii am devenit? Ce am devenit eu? Încă o lumânare aprinsă la Vii.

        „Încă o lumânare aprinsă la Vii”, volumul Marile bucurii şi marile tristeţi