miercuri, 25 aprilie 2012

Werther cel tont

Era un mare prost, Werther asta. Si a meritat cu virf si indesat toate suferintele pe care, dintr-o lasitate exagerata, le-a trait. Nu am sa iti povestesc aici prea mult despre Lotte, care nici ea nu prea stia cu exactitate ce vroia, nici despre Albert sau despre poveste pentru ca nu vreau sa iti stric din placerea lecturii (daca e vreuna in cazul asta). Oricum, stii prea bine ca ma enerveaza la culme recenziile, opiniile, comentariile despre carti care nu fac nimic altceva decit sa rezume.

Revenind la Werther cel tont, intr-o scrisoare adresata prietenului sau Wilhelm scria ca "Majoritatea oamenilor isi intrebuinteaza cea mai mare parte din timp ca sa traiasca, si putina libertate care le mai ramine ii inspaiminta atit de tare, incit fac tot ce le sta in putinta ca sa scape de dinsa". Ma intreb daca nu a facut si el acelasi lucru. A luptat in vreun fel pentru Lotte? Bineinteles ca ea ii era promisa deja lui Albert si bineinteles ca societatea era organizata altfel atunci, dar ma indoiesc ca lipsa lui de actiune poate fi explicata astfel. In singurul moment in care a avut putina initiativa (momentul sarutului), a actionat prost. Dar ce asteptari poate avea cineva de un Werther dominat de o pasiune fatala?

Insa ce ma scoate din minti foarte tare e impactul pe care l-a avut cartulia asta. Si nu doar atunci, in secolul XVIII, ci si in zilele noastre. Se stie deja ca sinuciderea lui Werther i-a facut pe foarte multi cititori sa ii urmeze gestul, romanul fiind printre primele carti care au declansat fenomenul de sinucideri copycat, fenomen cunoscut in acest caz si sub numele de "febra Werther". Am gasit in Clipa, o revista de cultura si creatie literara a tinerei generatii, dupa cum se autointituleaza, la sectiunea Carti interzise in ce consta aceasta "febra": "Faptul că se știa că povestea lui Goethe era bazată pe evenimente reale, mai ales pe sinuciderea tânărului Karl Wilhelm Jerusalem, a amplificat febra Werther, care a cuprins continentul și care avea să dureze timp de decenii după publicarea romanului. Au apărut continuări, parodii, imitaţii, opere, piese de teatru, cântece și poeme inspirate de povestea romanului. Doamnele preferau apa de colonie Eau de Werther, bijuterii și evantaie cu același nume. Bărbaţii purtau jachetă albastră și vestă galbenă ca și Werther. Figurine de porţelan chinezesc îi întruchipau pe Werther și Lotte. În 12 ani, 20 de ediţii neautorizate au apărut în Germania. În Anglia până la sfârșitul secolului existau 26 de ediţii diferite după traducerea din franceză. Napoleon i-a spus lui Goethe că îi citise romanul de șapte ori. Pelerini din toată lumea vizitau mormântul lui Karl Jerusalem, unde ţineau discursuri și depuneau flori."
Din cauza numarului mare de tineri indragostiti care nu aveau nimic altceva mai bun de facut decit sa il copieze pe Werther, romanul a fost interzis in Leipzig si in Danemarca. Goethe, fortat de imprejurari, a revizuit romanul si a creat un Werther vadit mai nebun. In plus, a ramas in memoriile sale urmatorul pasaj: "Am transformat realitatea în poezie, însă prietenii mei au început în mod confuz să creadă că trebuie să transforme poezia în realitate, să pună romanul în scenă și să se sinucidă!”. In plus, in 1939 cartea a fost interzisa si in Spania.

Tot cautind pareri despre Werther asta, m-a socat un comentariu de pe un blog. Blog care nu prea merita mentionat pt ca nu venea cu nimic interesant (nu ca al meu ar fi altfel), doar cu niste fragmente din carte. In orice caz, o cititoare, tiza mea, spunea ca a ii considera lasi pe cei care se sinucid din dragoste denota o gindire puerila. Din pacate, Simonica nu s-a oprit aici si a mai scris ca cei ca Werther sint de fapt niste eroi pentru ca aleg sa renunte la placerea vietii pentru cel/cea iubit(a).

Simonica din mine sta si se intreaba cum naiba sacrificiul lor timpit ii poate fi de folos celuilalt.