luni, 17 decembrie 2012

little women, little women, where are thee?



“Books are made out of other books” is the motto, the welcoming message of Jane Nardin’s debut novel, which may also function as the author’s justification for writing a British counterpart of Louisa May Alcott’s Little Women (a novel I haven’t had the chance to read yet). 

 As Alcott’s novel, Jane Nardin’s Little Women in India follows the story of the May sisters’ coming of age and their endeavour to discover themselves in a world dominated by turmoil, violence and masculinity; a world which is not prepared yet for four independent little women. The author set the action in the 1856 British India, thus combining her passion for the Victorian life and literature with her keen interest in Indian culture. 

Being set in a subjugated land, it deals not only with feminism, social hierarchies and etiquette but also with themes like history (Nardin presents real events – The Indian Mutiny – trying not to take sides) and the clash of cultures, with the inevitable tensed relationship between the conqueror and the conquered. 

However, I believe that Jane Nardin does not say anything new. She repeats the same stories; she follows the same paths already trodden by others. She presents a society in which the fishing fleet (ships that brought girls from England to ‘fish’ for husbands) was a reality. A society in which the sole attribute of being a woman was that of being a good wife and thus that of choosing the best match. Hence, it was not uncommon for a woman to seek for a three-hundred-pounder, a slang term for any Company official (the British East India Company, of course) whose wife would receive a 300 pound pension if he died. 

Still, among all the bloody events and the patriarchal society, we can take a glimpse at a beautiful India, with all its interesting deities and colourful art. 





In an essay on Alcott’s feminism (1987), Sarah Elbert argued that the first vision of the American Girl (curious that it’s a girl and not a woman) transpired from the novel, a vision that united all four aspects embodied by the March sisters. I believe Jane Nardin did not accomplish this. She did not create the vision of the Victorian Little Woman. Or Girl. The May sisters fail to unite into one personality. They fail to represent the Victorian Woman in all her shapes and colours. However, deciding whether this was the purpose behind Nardin’s story of her little women is debatable. Unfortunately, I couldn’t help noticing that at times the characters did not seem very plausible and their discourse seemed unnatural, unfitting for some adolescent girls. 

Moreover, Alcott’s novel may have provided the first vision of the American Girl also because it was published in a very masculine American literary tradition: Hawthorne, Emerson, Melville and Harriet Beecher Stowe as the only female writer; one that did not speak about her femininity. She did not advocate for her feminism or for her liberation but for the freedom of the African-Americans. Jane Nardin’s novel comes at a time when women already know who they are and where they stand; at a time when (most) societies are no longer divided between the One and the Other. 

All in all, I recommend this book firstly to all Alcott fans, and secondly to those who are interested in a quick and easy insight into early feminism, (white) Indian history, culture and lifestyle. 


*I received an Advanced Reading E-book Copy from the publisher, via NetGalley.
**Photo credits: http://in.news.yahoo.com/

duminică, 25 noiembrie 2012

Gîndurile-s moarte

ma simt ca un robot. 

robotesc in continuu pina la epuizare. noaptea pun capul pe perna pt ca sint prea obosita ca sa fac altceva. dar si pt ca a doua zi trebuie s-o iau de la capat. trebuie sa ma trezesc pe aceeasi melodie pe care, oricit de frumoasa ar fi, o urasc pt ca suna prea devreme. pt ca imi intrerupe firul viselor, uneori si ele o copie a robotirilor de peste zi. 

in toata goana asta a zilei de miine cind totul o ia de la capat, cind trebuie sa-mi pun din nou zimbetul si resemnarea pe fata, pt ca, nu-i asa?!, viata-i grea, mi-a zis-o mama de mica, n-am crezut-o, o simt acum din plin, in toata goana asta a zilei de miine, uit de mine. de tine, de toti. pacat. uit si de frici si temeri si amintiri urite, e drept, dar uit de mine. de tine. de tot.

si lupt, si lupt, si lupt cu asta, jur, dar uitarea m-ajunge din urma. si cad. cu capul pe perna. pt ca sint prea obosita ca sa fac altceva. resemnarea si zimbetul, si el resemnat, trebuie sa-si reia pozitiile. 



marți, 23 octombrie 2012

Vers 6, Ioanid Romanescu

In sfirsit i-a venit rindul. Despre Ioanid Romanescu am auzit de mica povesti. Povesti interesante, amuzante, desi triste, in adincul lor. Chiar si-asa, sint povesti care ma fac sa ma simt tare mindra... de mama, de Iasi.

Dor
Ploaia danseaza in alta ordine
silabele numelui tau.


Ecce Homo
Nimic nu primesc degeaba pe lume
in afara de lumina soarelui.

Dai si pentru ea ramin dator
cu lumina din mine –
si n-am sa ma rascumpar pina mor.



Cum a speriat-o sora-mea pe maica-mea cind eram tinar si nu publicasem nicio poezie
Ioanid a muscat dintr-o fiara
Ioanid are o stea care coboara

Ioanid spune ca asta nu e primavara
Ioanid sta inautru afara

Ioanid umbla cu capul subsuoara
Ioanid pretinde ca zboara

Ioanid nu-si duce dintii la moara
Ioanid nu vrea sa apara

Ioanid nu vrea sa manince din calimara
Ioanid vrea sa nasca a doua oara

Ioanid nu duce flori la gara
Ioanid nu se urca pe scara

Ioanid a ascuns arcusul in vioara
Ioanid cinta si ne omoara

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Nicaieri nu ma simt mai bine ca in toamna

Vreau sa aud ploaia batindu-mi hotarit in geam; chemindu-ma afara. Vreau sa o simt alinindu-mi chipul. 
Vreau sa imi simt amintirile alinindu-mi sufletul; chemindu-ma afara. 
Vreau sa mai zburd cu sor-mea prin ploile ispititoare si primitoare de vara. 

Vreau sa mai simt mirosul acela imbietor si ocrotitor al mamei mele. Vreau sa simt mirosul prajiturilor cu smintina si nuca pe care le face mereu de ziua mea. 
Mi-as vrea si tatal inapoi. Pe-acela neinfricat, puternic. Eroul copilariei mele...  

Imi vreau tomnaticele plimbari prin Botanica. Si inseratele intoarceri acasa (marti seara, pe la 8) pe sub bolta de ciori de la Universitate, dupa un seminar urit.
Imi vreau cartile si visele inapoi. Puloverul portocaliu, 3in1-ul, tigara mentolata si prietenii. Toate pe bancile portocalii din Copou.

Le vreau pe toate pentru ca nicaieri nu ma simt mai bine ca in toamna.







miercuri, 22 august 2012

poetry, nothing and everything

I've always felt that poetry is destroyed when scrutinized, analyzed, divided into bits of phrases and words. It is also destroyed by our stubborn desire to link each metaphor, sound and image to the poet's existence. The artist's life is undoubtedly concealed in his/her work, but to seek the persons behind his/her characters or the object of a poet's adulation is an insult and a superficial interpretation of art.  Poetry, of all arts, should be perceived as a feeling, a mood, a state and nothing more. 

I am so damn happy to see that I am not the only one believing this. Tomas Rivera explained it more beautifully than anyone else:
Poetry is one of the most human of experiences because it begins with nothing. It is the birth and the death of the word and the poet, as he freezes abstractions, severs relationships with his utterances. Poetry is finding the search, finding the word. It is not inventing, but finding, starting the invention. Yet poetry should not be explained, categorized, studied, but read and felt and sung. Poetry denies the poet but not his expression and utterance. Poetry, then, is a way of becoming nothing and everything. In a way, poetry is and is not what Octavio Paz says: "knowledge, salvation, power, abandonment". Poetry gives me pure feelings - time, beauty, man and original death.






miercuri, 11 iulie 2012

The Hours

Woolf’s Art is centrifugal. It moves continuously from centre to margins; it strives to expand its limits, to overcome its flaws, to surpass genre-boundaries. But also, Woolf’s Art is permanently longing for order, for a system of small hierarchies. Throughout her literary activity, Woolf struggled to find the necessary ‘tools’ by the means of which to express her own reality and vision, to express the centre of her creations. And from that centre derive and expand, like beams of light, the particularities of Woolf’s fiction.
Hence, in the heart of Woolf’s novels lies – despite the apparent fragmentariness and fracture – a solid shape, a well-structured backbone, which comprises recurrent themes, ideas, predilections that had dominated Woolf’s life and literary creations, elements from her life that contradicted and baffled her mind. She therefore transposed into her Art all humanity, all emotions, desires and conflicts that constitute her world, since behind the layers of Woolf’s novels lies her own life. All the feelings and ideas that transpire in her works are, most of the times, doubled by genuine moments of being.
On that account, in The Hours, Michael Cunningham had the intuition of the backbone behind Woolf’s novels. He extracted the structure and emphasized its components so as to stress the way in which all her novels communicate; to emphasize the caves built behind her fiction – caves, tunnels filled with meaning. From the outside, Woolf’s Art seems serene and peaceful, but deep down in its core, precisely like a volcano, ‘rests’ smouldering emotions, raw feelings, instincts.
In just a few hours, Cunningham’s novel tells the story of Virginia Woolf, Clarissa Vaughan and Laura Brown. A few hours that enclose the essence of their beings, a few hours that encompass all their lives. Cunningham brings Woolf into his territory; or he moves his territory closer to her. He shares Woolf’s literary creed of portraying Life in Art, Life in all its facets and colours; life and death (time), life and ugliness (mental disorder), life and attraction (love), life and loneliness (alienation), life and the way in which it structures Woolf’s fiction. 
Even Stephan Daldry, the director of The Hours (2002), beautifully emphasized the connection between the destinies of the three women, and as someone nicely put it when reviewing the film, Virginia is writing a book. Laura is reading the book. Clarissa is the book.


To sum up, Woolf invites us into her Art and, implicitly, into her life. She lays it down before us, leaving to our appreciation whether to embark on the journey or not. Michael Cunningham engaged in this quest without hesitation and his great revelation, his epiphany was:
Yes, Clarissa thinks, it's time for the day to be over. We throw our parties; we abandon our families to live alone in Canada; we struggle to write books that do not change the world, despite our gifts and our unstinting efforts, our most extravagant hopes. We live our lives, do whatever we do, and then we sleep – it's as simple and ordinary as that. A few jump out of the windows or drown themselves or take pills; more die by accident; and most of us, the vast majority, are slowly devoured by some disease or, if we're very fortunate, by time itself. There's just this for consolation: an hour here or there when our lives seem, against all odds and expectations, to burst open and give us everything we've ever imagined, though everyone but children (and perhaps even they) knows these hours will inevitably be followed by others, far darker and more difficult. Still, we cherish the city, the morning; we hope, more than anything, for more.
Heaven only knows why we love it so."

sâmbătă, 7 iulie 2012

Se hace moldeadora de su alma...

As a young woman, now confident on my femininity and identity, I have a keen interest in feminism, particularly in the indigenous one since I find it closer to our experiences and national identity. 
 
And so I stopped at Ana Castillo because her literature and feminism are different. Most Chicana literature is about being different, hence oppressed. It is about injustice, sufferance, inbetweenness. It is the literature of the victims. However, Castillo's literature is refreshing and her feminism is milder and more balanced. It does not advocate for a world without men; it does not encourage feelings of hatred towards men. Instead, it proposes a multi-nucleus society by challenging the old dichotomy between the One (the male, the concrete, the centre of the social system) and the Other (the female, the unseen, the peripheral). Hence, through her feminism, Castillo does not aim to inhabit the nucleus of the One's world; nor that of white women. What it seeks to accomplish is to create a multi-centred society, with a nucleus for each ethnic group, freely and equally interrelating with each other. 

Therefore, Ana Castillo's novels fight against an all-encompassing, all-assimilating and egocentric United States of America, and what I've learnt from Castillo is that America is the land of its peoples. Hence, Castillo does not speak of the United States of America, but of Los Estados Unidos. Chicanas' Estados Unidos. One peopled by strong and beautiful women who believe that 'being different' is not a scarlet letter or a sin, but a symbol of pride, a gift.

For Ana Castillo Los Estados Unidos is a land of Xicanistas, a term coined by her to represent her (and her gente's) feminism when she felt that the mainstream movement failed to illustrate their experiences, their lives. Thus, Los Estados Unidos is a land in which Xicanistas fight back. They resist, revolt, inform and create. They live according to their needs and their desires. They dream, hope, love. They exist; and they do so under various selves. They are gradually or in the same time soldaderas, Gritonas, curandera, virgins, saints, mothers, lovers. They are everything they need and want to be.

I strongly believe that Ana Castillo's strength as a writer of novels comes not from her intricate, at times miraculous and humorous plots, but from her female characters and from the readers being able to identify with them. Castillo wrote for&about beautiful, strong, confident, unique, mysterious brown women. But above all, she wrote about herself and the various aspects of being different.

Hence, I believe Castillo's novel So Far from God should be read not as the story of a five member family (the sixth, Domingo, being more absent than present), but as the individual, the independent stories of Sofia's four-fated daughters, who are magnetized to the centre, drawn together towards Sofia, the all-encompassing self, the survivor. Her daughters are all facets of herself: Esperanza – Fe – Caridad – La Loca. Hope – faith – charity – saintliness.

The fact that only Fe (the one trying to live the American Dream) died properly shows that only this aspect has disappeared from little Sofi's intricate self. She no longer wants to achieve and live the Great White Way. With the other three daughters miraculously disappearing (Esperanza in a war zone, Caridad experiencing a miraculous and magnificent descend into earth, and La Loca's transcendental departure), we feel that one by one a shadow is cast on each of these aspects of Sofia's personality, though continuing to exist. All but her faith in the American Dream.

All in all, Castillo's world is the world of Xicanistas who finally have a room of their own and are now furnishing it with hope, strength, beauty and femininity.


Tonantzín Reborn (Mosaic Mural) by Colette Crutcher – detail





Coatlicue, the all-encompassing deity



vineri, 6 iulie 2012

sfirsitul a venit fara de veste

Sfirsitul a venit fara de veste... 

doar stii cu cita incapatinare ma opun normelor. stii cit de mult incerc sa fiu altfel, sa aduc o pata de culoare chiar si celor mai plictisitoare aspecte ale vietii. si sigur stii cit de frica imi e de ziua de miine; zi pe care de altfel o astept si cu mult entuziasm, pe linga teama. ce poate ca inca nu stii e ca sint situatii in care imi doresc sa opresc timpul in loc, dar sigur stii ca n-are cum sa-mi iasa niciodata.

am oroare de sfirsituri. fie ele de orice fel, iar acum, cind ma confrunt c-un alt capat de linie, simt un mare gol. cel mai tare ma intristez pentru ca trebuie sa ma bucur de persoane dragi prea putin timp. am invatat insa de multa vreme ca oamenii vin si pleaca, iar cineva care tocmai se pregatea sa iasa din viata mea mi-a spus ca ceea ce putem face ca sa ii tinem in inima mereu este sa aratam, prin diverse mijloace, cit am invatat de la ei. this is what i will do next. 

Am inteles, voi trage dunga peste nadejdea inutila. Fa la fel.


 

miercuri, 6 iunie 2012

Massacre of the Dreamers

If you want to see what is it that I'm doing now, what makes me break my promises, take a look at the following fragment from Ana Castillo's The Mixquiahuala Letters. It comprises the very battle of the Chicano/a people and the hour of rebellion. It is Castillo's dream. Their dream. The dream of this entire people. Dreaming about what had happened, but this time having a weapon in their hands:

"The hour that was for them, for us, for all who had awakened one morning to see their fields covered with blood rather than harvest, who didn't seek to change the world but lived in good faith and prayer offered to an imposing God, for the young women who mended their men's clothing and held their sons' mouths to the purple nipples of sweet breasts, for the man who watched the suns descend behind the mountain every evening and dreamed and when his sons were grown, passed on his dreams, for the black nights when guitars harmonized with the wind's song, to the bottle of regional brew, and a hand-rolled cigarette, to the baptism and a dance of celebration, to the aroma of soups simmering on wood-burning stoves and filled the bellies of those who worked the fields, to a candle that burned in vigil while a hungry mind gulped the printed truth of another's legacy, to the owl that called from between the moon and earth while lovers enwrapped their passion on silver tinted grass, to the history of the world and to its future, to all that had lived and died and had been born again in that moment as i approached am opaque window and pointed my weapon." (103-4)

http://www.dangerous-business.com/2012/05/an-ode-to-san-francisco-street-art/

marți, 8 mai 2012

Life, once more

cind lupta pentru supravietuire (lupta aia nemiloasa si niciodata justa) te ajunge din urma, intreaga-ti existenta de pina atunci ti se pare inutila. agitatia si stresul de zi cu zi devin ilare.

cind lupta pentru supravieturie te ajunge din urma, nimic altceva nu mai conteaza. corpul tau are o vointa a lui, cu care e de prisos sa te pui.

cind lupta pentru supravieturie te ajunge din urma, unele relatii interumane se intaresc, dar cele mai multe se destrama.

miercuri, 25 aprilie 2012

Werther cel tont

Era un mare prost, Werther asta. Si a meritat cu virf si indesat toate suferintele pe care, dintr-o lasitate exagerata, le-a trait. Nu am sa iti povestesc aici prea mult despre Lotte, care nici ea nu prea stia cu exactitate ce vroia, nici despre Albert sau despre poveste pentru ca nu vreau sa iti stric din placerea lecturii (daca e vreuna in cazul asta). Oricum, stii prea bine ca ma enerveaza la culme recenziile, opiniile, comentariile despre carti care nu fac nimic altceva decit sa rezume.

Revenind la Werther cel tont, intr-o scrisoare adresata prietenului sau Wilhelm scria ca "Majoritatea oamenilor isi intrebuinteaza cea mai mare parte din timp ca sa traiasca, si putina libertate care le mai ramine ii inspaiminta atit de tare, incit fac tot ce le sta in putinta ca sa scape de dinsa". Ma intreb daca nu a facut si el acelasi lucru. A luptat in vreun fel pentru Lotte? Bineinteles ca ea ii era promisa deja lui Albert si bineinteles ca societatea era organizata altfel atunci, dar ma indoiesc ca lipsa lui de actiune poate fi explicata astfel. In singurul moment in care a avut putina initiativa (momentul sarutului), a actionat prost. Dar ce asteptari poate avea cineva de un Werther dominat de o pasiune fatala?

Insa ce ma scoate din minti foarte tare e impactul pe care l-a avut cartulia asta. Si nu doar atunci, in secolul XVIII, ci si in zilele noastre. Se stie deja ca sinuciderea lui Werther i-a facut pe foarte multi cititori sa ii urmeze gestul, romanul fiind printre primele carti care au declansat fenomenul de sinucideri copycat, fenomen cunoscut in acest caz si sub numele de "febra Werther". Am gasit in Clipa, o revista de cultura si creatie literara a tinerei generatii, dupa cum se autointituleaza, la sectiunea Carti interzise in ce consta aceasta "febra": "Faptul că se știa că povestea lui Goethe era bazată pe evenimente reale, mai ales pe sinuciderea tânărului Karl Wilhelm Jerusalem, a amplificat febra Werther, care a cuprins continentul și care avea să dureze timp de decenii după publicarea romanului. Au apărut continuări, parodii, imitaţii, opere, piese de teatru, cântece și poeme inspirate de povestea romanului. Doamnele preferau apa de colonie Eau de Werther, bijuterii și evantaie cu același nume. Bărbaţii purtau jachetă albastră și vestă galbenă ca și Werther. Figurine de porţelan chinezesc îi întruchipau pe Werther și Lotte. În 12 ani, 20 de ediţii neautorizate au apărut în Germania. În Anglia până la sfârșitul secolului existau 26 de ediţii diferite după traducerea din franceză. Napoleon i-a spus lui Goethe că îi citise romanul de șapte ori. Pelerini din toată lumea vizitau mormântul lui Karl Jerusalem, unde ţineau discursuri și depuneau flori."
Din cauza numarului mare de tineri indragostiti care nu aveau nimic altceva mai bun de facut decit sa il copieze pe Werther, romanul a fost interzis in Leipzig si in Danemarca. Goethe, fortat de imprejurari, a revizuit romanul si a creat un Werther vadit mai nebun. In plus, a ramas in memoriile sale urmatorul pasaj: "Am transformat realitatea în poezie, însă prietenii mei au început în mod confuz să creadă că trebuie să transforme poezia în realitate, să pună romanul în scenă și să se sinucidă!”. In plus, in 1939 cartea a fost interzisa si in Spania.

Tot cautind pareri despre Werther asta, m-a socat un comentariu de pe un blog. Blog care nu prea merita mentionat pt ca nu venea cu nimic interesant (nu ca al meu ar fi altfel), doar cu niste fragmente din carte. In orice caz, o cititoare, tiza mea, spunea ca a ii considera lasi pe cei care se sinucid din dragoste denota o gindire puerila. Din pacate, Simonica nu s-a oprit aici si a mai scris ca cei ca Werther sint de fapt niste eroi pentru ca aleg sa renunte la placerea vietii pentru cel/cea iubit(a).

Simonica din mine sta si se intreaba cum naiba sacrificiul lor timpit ii poate fi de folos celuilalt.

vineri, 30 martie 2012

Fratilor, pe ce lume traim?!

dupa cum prea bine stii, sint o fire mai slaba de ingeras. stiu ca viata aia adevarata e extrem de urita si trista si incerc, pe cit de mult pot, sa stau cit mai departe de ea. nu ca vietuca-mi este numai miere si lapte, dar sint lucruri tragice pe lumea asta de care nu vreau sa aud. pur si simplu. motiv pentru care nu ma uit la stiri. si nici nu citesc ziare, decit acelea care ma intereseaza din motive personale. astfel, incerc sa citesc zilnic (sorry, dar n-am timp in fiecare zi!) un economic dintr-un anumit ziar.
azi, in periplu-mi zilnic de pe meleagurile mediatice, ochii mi-au fugit din greseala pe stirile de ultima ora. da, stirile acelea care in proportie de 90% sint copy/paste-uri ale unor stiri marca stiri-de-la-ora-5-si-mai-noi-pornuturi.
m-am ingrozit. o fetita de 5 ani a fost violata de animalul de tat-su. un alt dobitoc, creator de chiloti, declara in nu stiu ce ziar minunat ca a facut sex in 3 cu ficior-su, moment in care, conform propriilor declaratii, ii admira cu mindrie curu gol (si nu numai) al lui fii-su. un alt caz minunat e cel al unei pakistaneze al carei sot a turnat acid pe ea cindva prin 2000 si, surpriza, a fost achitat.


Fratilor, pe ce lume traim?!

o lume in care imi e teama sa ma gindesc la viitor. o lume in care daca mamica si taticu n-au bani sa-mi cumpere nu stiu ce iaht pe post de masina, e nasol. o lume in care muncesti o viata intreaga cu spor pentru-al tarii viitor si la sfirsitul zilei habar nu ai ce-o sa pui pe masa. o lume in care tupeul e mai cautat decit valoarea. o lume in care nu poti sa profesezi in meseria pe care ti-o doresti pt ca se fac prea multe minarii.
o lume (Iasi/Romanica) pe care, dintr-o prostie numita generic patriotism local impletit cu speranta ca tot ce-am muncit pina acum n-a fost in van, nu vreau s-o parasesc.

marți, 13 martie 2012

13

inceputul de primavara a fost intotdeauna special si mult asteptat, insa de doi ani incoace il astept cu si mai multa nerabdare. de doi ani incoace inceputurile de primavara sint si mai pline de emotii, de stingacii simpatice, zimbete calde, banci verzi si portocalii, de ciocolate calde si Silva bruna, de plimbari in lung si-n lat, in spirala si-n rotund, de imbratisari frumoase, de incredere, si, mai presus de orice, de 'in doi'.





I thank you for this and many more!

sâmbătă, 11 februarie 2012

"Noe, ma Noe, ia vino pina la gard sa-ti spun o vorba"

viata e urita. o stim cu totii (?!) deja si, dupa cum prea bine ma cunosti, incerc pe cit de mult pot sa evit intilnirea cu viata adevarata; viata aia hida, violenta, trista si nemiloasa. nu-mi place. fug de ea cit de mult pot, dar, vezi tu, seara, in bezna noptii, ma ajunge din urma. e momentul din zi de care imi e groaza si tocmai de aceea incerc sa imi incarc existenta cu cit mai multe proiecte si activitati.

dar uneori viata asta incarcata din timpul zilei ma oboseste atit de tare incit nu ma mai pot odihni si-atunci intilnirea cu "monstrii" mei e inevitabila.

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

vers 5, Adrian Paunescu

Iluzia unei insule

Diseara-i plecarea în insula mea
trasura de nuc te asteapta la scara,
ia-ti haine mai groase si nu-ntîrzia
caci cîini-politisti s-ar putea sa apara.

Nu-ti face probleme, birjarul e mort
si caii sînt morti si trasura e moarta,
fugim fara martori în nu stiu ce port,
în insula mea la cinci capete sparta.

Acolo, vom creste copii monstruosi,
lachei de metal si de mîzga vor rîde,
cu vesti ne-or ticsi de la mosi si stramosi,
tic-tac telegraful, cadavrelor ude.

Vom trage trei filme color, de deochi,
si le vom trimite în lume de-a rîndul,
ca-n sticle bagîndu-le în cîte un ochi,
Al patrulea ochi pentru casa pastrîndu-l.

Si ziua întreaga, noi goi, fara tiv,
pe sanii de foc vom zbura într-o vale,
iar eu, gospodarul, voiesc sa cultiv
grîu dulce si lenes, pe coapsele tale.

Te-astept deocamdata. E mijlocul verii,
e mijlocul iernii, ciudata poveste;
iar cînd vei urca e-n zadar sa te sperii
trasura ca moartea parîndu-ti ca este.

E numai iluzie, dincolo-s eu,
te-astept cu faclii, patru mii sase sute,
zadarnic te sperii ca ninge mereu,
ca strajile drumului fumega mute.

Hai vino si urca si spune ceva
birjarul e mort, are sînge de cîrja
te-astept fara martori în insula mea,
port haine de nuc, sînt aproape o birja.

Iar daca nu-mi vezi fata ce mi-am gasit-o,
sa stii ca, în insula mea, totusi sînt,
eu, movila celui mai proaspat mormînt,
întinde piciorul si calca, iubito!

Si asta e totul. Plecarea-i diseara
Fantoma trasurii asteapta la scara.



Daca tu ai disparea

Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca nebun pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mîinii mele.

Lucru lung şi monoton
Să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Hyperion
Hai şi umblă, Galatee!

Dacă tu ai dispărea
Fi-ţi-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţări de gheaţă.

Să te fac din ţurţuri reci
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Orişiunde o să-ţi placă…

De-ai cădea într-adevăr
În momentul marii frîngeri
Aş veni la tine-n cer
Să te recompun din îngeri.

Şi pe urmă aş pleca
Umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea
O mansardă-n purgatoriu.

Dacă tu ai dispărea
Şi din rîsu-mi şi din plînsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea
Te-aş zidi din mine însumi!






marți, 3 ianuarie 2012

2011 in carti

cum n-am mai apucat sa continui proiectul Julie&Julia, m-am gindit ca ar fi bine sa-ti povestesc cite ceva despre cartile pe care le-am citit in 2011 (nu atit de multe la numar, din pacate – nu stiu cum se face ca mereu sintem prea ocupati ca sa mai avem timp de noi, de lucrurile care ne plac):

1. Elfirede Jelinek, Pianista
2. Piri Thomas, Down These Mean Streets
3. Tomas Rivera, ...y no se le trago la tierra
4. Julia Alvarez, How the Garcia Girls Lost Their Accents
5. Gabriel Garcia Marquez, Despre dragoste si alti demoni
6. Leslie Marmon Silko, Ceremony
7. Frederick Douglass, Narrative of the Life of Frederick Douglass, An American Slave
8. Elizabeth Gilbert, Eat, Pray, Love
9. Alice Walker, The Color Purple
10. Alessandro Baricco, Novecento
11. Toni Morrison, Beloved
12. Mihail Bulgakov, Maestrul si Margareta
13. Herta Muller, Omul este un mare fazan pe lume
14. Augustin Cupsa, volumul de povestiri Profesorul Bumb si macii suedezi
15. Amy Tan, The Joy Luck Club
16. Jorge Luis Borges, Cartea de nisip
17. Oscar Wilde, The Picture of Dorian Gray
18. A.D. Miller, Dezghetul
19. Bernhard Schlink, Cititorul
20. Graham Greene, Sfirsitul unei iubiri
21. Chris Simion, Ce ne spunem cind nu ne vorbim

despre unele dintre ele deja ti-am vorbit, asa incit n-am sa ma repet. se pare ca am inceput si incheiat anul cu o carte proasta. de fiecare data cind citesc o carte proasta ma enervez foarte tare, iar, mai apoi, dupa un timp, ce-mi ramine e exact starea asta de nervi pe care am trait-o citind cartea.
ca tot sintem la capitolul carti nu tocmai bune, daca ar fi sa fac un top 3 al celor mai proaste carti pe care le-am citit anul acesta, pe primul loc ar fi romanul lui Chris Simion (a carui recenzie trebuie sa apara in curind pe AltIasi), apoi Pianista, iar pe ultima pozitie il clasez pe Frederick Douglass, a carui carte mi s-a parut foarte plictisitoare. inteleg in totalitate de ce astfel de romane au trebuit sa apara, insa daca le citim astazi (cind problema rasismului s-a rezolvat cit de cit in State) ele nu mai au valoare. despre Pianista deja ti-am povestit, mi-a mai ramas cartea lui Chris Simion. desi in recenzia pe care am scris-o am incercat, din respect pentru autoare, sa fiu diplomata, mi s-a parut o carte agasanta. nu doar personajele si deciziilor lor m-au enervat la culme (in definitiv nu judecam cartile doar pt personaje), ci felul in care a fost scrisa. unele asocieri de idei mi s-au parut de-a dreptul deplasate.

schimbind registrul, din topul celor mai bune carti citite in 2011 locul trei ii revine lui Gabriel Garcia Marquez cu Despre dragoste si alti demoni, locul al doilea lui Oscar Wilde cu The Picture of Dorian Gray, iar pe prima pozitie a topului este, inevitabil, Mihail Bulgakov, cu Maestrul si Margareta, o carte atit de mare incit parca imi e teama sa imi dau cu parerea despre ea.

nu pot decit sa iti/imi doresc lecturi cit mai interesante si in noul an!