luni, 27 septembrie 2010

vers 3, Nichita Stanescu

Asteptate de ceva vreme, versurile astea mi-au luminat adolescenta.

Poem

Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi
si ti-as saruta talpa piciorului,
nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,
de teama sa nu-mi strivesti sarutul?



Luna in cimp

Cu mina stinga ti-am intors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea sa-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.

Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,
zvelti vinatori, in arcuitii lei
din goana calului, cum isi subtie arcul.
0, tinde-ti mina stinga catre ei

Si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe intins.

Eu te privesc in ochi si-n jur se sterg copacii
in ochii tai cu luna ma rasfring
... si ai putea, uitind, sa ma strivesti in gene
dar chipul ti-l întorc pe bratul sting.



Ce bine ca esti

E o întimplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decit mine, decit oasele mele,
pe care mi le scrişneşti într-o îmbraţişare
mereu dureroasa, minunata mereu.

Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalţi ce despart
fluviul rece in delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma, fericire, in sus, si izbeste-mi
timpla de stele, pină cind
lumea mea prelunga si in nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curind.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sint!
Doua cintece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au vazut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pamint,
una foarte de sus, aproape rupta
in infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sint.



Pierderea ochiului

As ciocani cu unghia pina cind
n-as mai avea unghie,
si cu degetul pina cind
mi s-ar toci.

Dar a venit la mine
orbul si mi-a spus:
unghia-n pace,
daca ai cumva un ochi
in virful ei,
de ce sa-l spargi?"

Si totusi si totusi
poarta asta, dintre mine si tine,
trebuie zguduita de cineva.




Cintec


M-a uitat Dumnezeu, gindindu-ma,
pina cind gindul
mi-a devenit trup.
M-au uitat frunzele
adumbrindu-ma,
pina cind nevazutul
mi-a devenit vazut.
Stau ca si cum cineva
ar trebui sa-si aduca aminte de mine
si-ntre timp, ros de aer si nins
mi se stinge lumina-n oricine.



foto: http://erdeirudolf.blogspot.com/2009_04_01_archive.html; http://www.desktops-wallpapers.com/Exports%20from%20Aperture/Night/1280_1024/Moon_over_wheat_field.jpg; http://scottwaters.ca/ephemera/; http://photo.net/photodb/member-photos?user_id=493973; http://browse.deviantart.com/?qh=§ion=&q=nature+man#/d2161xl

marți, 14 septembrie 2010

singuratate in doi

Mda, inca una dintre certurile noastre nasoale, iar eu stau ca un idiot acum si ma uit la tine cum dormi. Ma uit la tine, la cit de frumoasa esti (chiar si asa nervoasa), la cit de prost sint ca nu pot recunoaste ca am gresit. Stiu ca sint un netrebnic si ma tem ca mindria mea sa nu roada relatia asta. Mai am multe de invatat, draga mea, si cel mai tare ma scoate din minti ca nu iti pot marturisi toate astea...

Sint mult prea grele insomniile de dupa certurile noastre.