miercuri, 31 martie 2010

Eugen Ionescu - "Nu"

Urmatorul fragment serveste drept scuza, pretext, drept explicatie suplimentara, ori pur si simplu drept un pasaj dintr-o carte de critica. Un pasaj genial dintr-o carte umana de critica, as adauga. Mereu am preferat cartile umane de critica! Nu am inteles niciodata de ce ne chinuim atit sa ascundem omenescul din noi.

"Am o inteligenta limpede pe care insa o clar-obscurizeaza si o complica opacitatile timiditatii mele: timiditatea este o lupa care da proportii de armasar tintarului. Nu am nici o convingere, nici o morala, nici o constiinta – si tocmai de aceea, probabil, ma intimideaza toate convingerile, toate moralele, toate constiintele. Imi dau seama ca nu trebuie sa am nici un scrupul, nici o pietate si nici o credinta – si nu stiu ce incalificabila slabiciune ma face sa fiu plin de scrupule, de veneratii, de remuscari, de pocainte, de crize, de superstitii. Am remuscari si pentru ce se cade si pentru ce nu se cade. Regret in nopti intregi de framintari o jignire pe care cel vizat nu a simtit-o, o lovitura care nu a durut. Nu am absolut nici o masura si ma razbun crunt, criminaliceste aproape, pentru o gluma – si las sa treaca o injurie grava. Suspectez constiintele clare si sufletele de buna credinta ale prietenilor mei, nu vad strategia care, atit de vizibila, se indreapta impotriva mea. Nu am inteligenta nici unui fel de actiune si intuitiile mele psihologice se incadreaza de fapt in domeniul incontrolabil al fanteziei. Mi-e frica sa fac o mica neplacere oricui: ma rusinez, ma ingrozesc la gindul ca as fi capabil sa o pricinuiesc. In schimb, cu o candoare copilareasca, sint adeseori in stare sa savirsesc acte de cea mai mare rautate, de cea mai mare lipsa de morala intima, oamenilor celor mai apropiati de mine, si am sacrificat, cu o salbaticie neghioaba, prieteniile cele mai necesare sau interesele mele cele mai adinci pentru o neinsemnata, caraghioasa, floricica de vanitate."

duminică, 21 martie 2010

O noua primavara pe vechile dureri...

Pentru ca mai avem nevoie si de putina poezie:



Nervi de primavara (G. Bacovia)

Primăvară...
O pictură parfumată cu vibrări de violet.
În vitrine, versuri de un nou poet,
În oras, suspină un vals de fanfară.

O lungă primăvară de visuri si păreri ...

O lungă desertare zvoneste împrejur,
E clar si numai soare.
La geamul unei fabrici o pală lucrătoare
Aruncă o privire în zarea de azur.

O nouă primăvară pe vechile dureri ...

Apar din nou tăranii pe hăul de câmpie,
În infinit pământul se simte tresăltând :
Vor fi acum de toate cum este orisicând,
Dar iar rămâne totul o lungă teorie.

O, când va fi un cântec de alte primăveri ? !

marți, 16 martie 2010

obsesia cuvintului

"Da! Unele vorbe fac bine. Sint eruptii higienice care curata de suparare. Urticarii blajine in trupul unei iubiri sanatoase."

Nu e nimic decit obsesia cuvintului. Liniste, frig, parc gol si somnoros, pietoni grabiti... Stau pe o banca verde, desi, dupa cum prea bine stii, imi plac cele portocalii. Dar nu cred ca as putea sta singura pe o banca portocalie. Pentru singuratate exista bancile verzi. Ah, si mai sint si alea din fata Primariei; alea sint banci pretentioase.
O carte veche pe brate, o cafea ieftina si o tigara mentolata. Dar nu citesc. N-am chef. Cartea de pe brate e doar un pretext. Sau o explicatie. Nici eu nu stiu. Oricum, ce alt pretext/explicatie mai buna decit o carte veche? Cartile vechi ne trag de mineca si ne spun – unele cu melancolie, altele cu durere – povestile lor.
Sorb cafeaua cea ieftina si ma uit la oameni. Am fumat deja tigara mentolata. Inventez povesti. Stiu ca te deranjeaza cind fac asta, insa am profitat de singuratate si de banca verde. Am profitat de ele ca sa fiu eu, macar pt citeva ceasuri. Sa nu trebuiasca sa renunt la povesti.
Stii ce e mai ciudat? Ca de data asta – doar de data asta – ma bucur nespus de singuratatea de pe banca verde. Gindurile imi tin companie. Ginduri multicolore; ginduri care asteapta sa se prefaca in cuvinte.
Nu e nimic decit obsesia cuvintului...

"Acum tacerea iar spargea alune."
(H. P-Bengescu, Fecioarele despletite)

luni, 1 martie 2010

breathing again...

And I felt I was breathing again... the same sweet air we were breathing last year. I felt I was breathing again when you couldn't breathe. Isn't this ironic? We were both waiting patiently for me to breathe again, and now that I finally came back from my 'trip', when I was there, breathing, feeling again, opening my heart and waiting to receive, to live again, you were absent... On my way back I saw you leaving, going away slowly, painfully and I couldn't shout, couldn't stop you because now I know how it's like to go away when everybody, including yourself, needs you...
We sat on the same bench, same coffee and cigarettes, but different books, perspectives, visions. For one moment – one fleeting, evanescent moment –, I felt like being the same again. I didn't feel all that pain again. I was free... I was beginning to breathe again when you were choking to death. Isn't this ironic?